Blog | povești de marketing |

Sky is the limit

Sau asa ar trebui sa fie.

Am intalnit azi un grup mixt de tineri, romani si olandezi, toti studenti la relatii publice si comunicare. Am spus da unui program de practica pe care il consider binevenit: studentii pot lucra in echipe internationale, gusta din lumea corporatiilor si mediul de business, ce mai? doar win, initiativa laudabila.

Dar entuziasmul meu s-a pierdut rapid. Totul a pornit de la prost inspirata intrebare „care sunt asteptarile voastre?”. Aparent, niciuna, de partea noastra. In schimb mai multe si clar definite pentru colegii lor din Olanda.
Perceptia despre viitor si viata profesionala: „ nu stiu”, eventual „sa am un loc de munca, oricare, nu conteaza”. Pai ca sa vinzi la mall tu vrei sa faci master? E drept ca facultatea-i usoara, iar masterul probabil o formalitate, dar si asa, nu-i cam mult timp si efort degeaba?

Si totusi, ce au ai lor in plus fata de-ai nostri? Serios acum. Un nivel de trai mai ridicat? Come on, nici studentii nostri nu mor de foame, o plimbare prin Complex din Timisoara, Regie sau Copoul din Iasi e mai mult decat graitoare.

Si din nou totusi, de ce ai lor raman increzatori in viitor, in capacitatile personale, in reusita? De ce debordeaza de entuziasm? De ce ai nostri dorm pe ei, nu stiu ce vor? Nu stiu nici macar ce sa vrea sau ce pot sa vrea. Oare chiar nu are cine sa-i invete? Poate ca atata timp cat pe noi ne doare doar de curtea noastra proprie, asa cum pe universitate o doare doar sa aiba un numar mare de studenti si crede ca rolul i s-a oprit acolo, iar profii nici nu dau pe la cursuri, tinerii nostri sunt niste prezente fantomatice: ii vezi, dar nu-s acolo.

As vrea sa-i inteleg pe studentii de azi. Clar, deja, suntem din generatii diferite.

Comentarii

comentarii

2 Comments

  1. Claudia Ciuta says:

    Mă bucur să văd că te-ai implicat în proiect. Legat de subiect – acum 3 ani am fost în vizită la un student olandez care avea exact aceeaşi specializare ca şi mine: Relaţii Publice. Diferenţa dintre mine şi el – grosimea rândului de cărţi care trebuiau citite. Îmi amintesc că în anul 1 de facultate am citit toate cărţile pe care profesorii ni le-au recomandat pentru examene… toate 5. Olandezul meu are rafturi pline. Nu zic că e musai, dar dacă aveam 20 de carţi de citit, cel mai probabil că le citeam pe toate. Ştiu că am avut colegi care au trecut examenele doar învăţând cursurile. Apoi, ar mai fi faptul ca ei fac practică. Noi nu prea. La ei voluntariatul sau frăţiile sunt văzute ca lucruri pozitive, în percepţia noastră sunt pierdere de timp pentru că nu îţi aduc bani o dată de lună.

  2. daniel says:

    :)cele mai multe depind de noi. daca aveai 20 de carti pe lista, cel mai probabil ca tu le-ai fi citit pe toate, dar tot ar fi ramas colegii care oricum au trecut examenele doar invatand cursurile si nu au citit nici macar cele 5 carti. apoi, voluntariatul e vazut si la noi ca un lucru pozitiv, uita-te la toti tinerii absolventi aiesecari care se viseaza manageri ;). sa nu ma intelegi gresit, a fost o experienta pozitiva pentru mine.